Gândurile nopţii de septembrie fără crizanteme, fără vise.., doar cocorii, mai grăbiţi ca anul trecut, îşi desfac aripile pentru obositorul drum. Nu mai privesc în trecut, în trecutul meu, fireşte, nu mai vreau să aleg steaua norocoasă din Carul Mare şi nimic din ce se cheamă „fericire”.

In această toamnă vreau să urmăresc schimbările naturii: durerea copacului rămas fără frunze, a pădurii pustiită de plecarea privighetorii, a cerului ce-şi adună stelele aproape de rai. Nu vreau să păşesc peste această toamnă rujinie fără a mângâia frunza bătută de vânt şi inima rănită de soartă.

Se apropie ziua naşterii mele şi, poate, de aceea toamna imi inţelege păsurile. Când m-am născut in ziua aceea blestemată, ploua mărunt, mărunt. Octombrie, o toamnă întârziată, când ultimele flori se scuturau în vânt.

Septembrie mi-a dăruit o gutuie ce avea gustul copilăriei, a jocului de-a-ascunselea, a drumului spre casa bunicii spre care alergam plină de emoţie. Si tot septembrie, dar în alt an, mi-a trimis o poză cu o fetiţă blondă, cu părul făcut inele şi cu ochii nespusi de albaştri. Am privit-o un timp, parcă o mai văzusem în alte vremuri, şi nu înţelegeam misterul din privire. Avea ceva divin, păreau că sunt înlăcrimaţi, acoperiţi cu vălul inserării ce se va aşterne peste timpuri. Am căutat in albumul lunii octombrie şi am regăsit fetiţa blondă, cu ochii nespuşi de albaştri ce râdea unui apus de soare vineţiu.I-am mângâiat faţa şi din înmplare, mâna a atins aceeaşi ochi albaştri dar a femeii care nu mai poate zâmbi unui soare de octombrie.