Fiecare fiinta umana are un sambure de divinitate. Fiecaruia, la venirea lui pe lume, i s-a daruit samanta iubirii.De-a lungul vietii noastre am invatat cum sa o folosim, sau sa nu o folosim...am invatat sa o manipulam...sau sa o daruim...am invatat ca poate fi o unealta...sau poate fi ocrotire...

Aici as dori sa vorbesc despre iubirea fata de propria-ti fiinta, care ,consider eu...este factorul primordial in perspectiva iubirii asupra celorlalti.

Noi, ca oameni avem nevoie de iubire...chiar de nu folosim acest cuvant...el este exprimat prin ..atingeri, vorbe bune, mangaieri.,...duiosii , empatia pentru ceilalti....Se spune, si eu cred, ca ..un copil lipsit de iubirea celorlati( a mamei in special)...daca nu este atins,mangaiat,iubit , chiar daca este ingrijit..spalat, mancat...moare !!! ca, fara iubire mori !

Un om care se iubeste pe sine si, aici nu fac referire la cazul patologic al narcisistului.,.fara exceptie, este in stare de iubire pentru ceilalti.

Iubirea de sine se vede cel mai mult atunci cand esti pus in situatia extrema...de a crede ca nu esti iubit de ceilalti, cand pragurile vietii tale sunt prea sus, dupa parearea ta, pentru a fi trecute si te blochezi intr-un punct ...care ti se pare ca este fara iesire.Daca te iubesti, ca om si ca fiinta, daca te stimezi si ai o parere buna despre calitatile tale...reusesti ,poate nu usor,ci cu efort, dar reusesti sa treci acele praguri de netrecut pentru altii.

Pentru ca, iubindu-te ai grija de tine si faci totul pentru a-ti cauta resurse de iesire...pentru ca stii, ca tu ca om...esti suficient de inteligent si puternic pentru a reusi...si, de aici....aceasta energie...aceasta stima de sine ...se reflecta si asupra celorlalti...pentru ca esti suficient de dotat sa ..indrumi, sa ajuti, sa creezi iubire si stima in jurul tau pentru ceilalti.

O trasatura esentiala a iubirii de sine este acceptarea ta ca om si ca fiinta. Sa te accepti asa cum esti, cu defectele si calitatile tale, cu principiile tale scortoase, cu gandurile tale , cu avatarurile tale, cu problemele tale...si sa crezi, ca undeva...in lumea asta vie...exista cineva asemeni tie...care , ca si tine, se iubeste atat de mult incat ...respecta felul tau de a fi ..si nu doreste a te schimba.

Este un subiect interesant legătura dintre iubirea de sine şi iubirea pentru celălalt, sau iubirea pe care ceilalţi ne-o poartă. Vorbind din experienţa proprie, consider această legătură un rău necesar, un mare rău, chiar. Şi asta pentru că, pentru a obţine ceea ce-mi doresc, adică dragostea unei fete (nu neapărat a uneia anume), trebuie practic să mă iubesc pe mine, să fac exact contrariul a ceea ce-mi doresc. Este ceva dureros, uneori de neacceptat.

Chiar dacă iubirea de sine aduce avantajele ei incontestabile (propriul echilibru sufletesc fiind cel mai important dintre acestea), chiar dacă deseori ne place să ne iubim pe noi înşine, acest lucru, în viziunea mea, ascunde un obstacol poate şi mai mare decât cele pe care cu greu le depăşim în viaţa de zi cu zi. Să fiu mai clar...

Te iubeşti pe tine, te gândeşti la tine, ai grijă de tine... Câştigi astfel dragostea celorlalţi, iar cineva până la urmă te acceptă aşa cum eşti. Tu, la rândul tău, îl accepţi pe respectivul / respectiva aşa cum este. Dintr-o dată, gândurile tale, atenţia ta, îşi schimbă complet direcţia înspre persoana iubită. E ca un fel de întoarcere la 180 de grade. Obişnuit până atunci să te iubeşti pe tine, acum iubeşti pe altcineva, asta dacă e ca dragostea dintre cei doi să nu dispară încă de la început. Este pe undeva ironic să cauţi ceea ce-ţi doreşti în locurile şi în felul în care te-ai aştepta cel mai puţin să-l găseşti.

În ceea ce mă priveşte, poate greşesc, dar am evitat pe cât posibil să mă iubesc pe mine însumi şi atât. Am făcut asta atunci când n-am mai avut de ales, când nimeni nu a mai meritat să fie în gândurile mele. Aşa cum a spus şi Lev Nicolaevici Tolstoi, ceea ce am înţeles, am înţeles doar iubind. Pot afirma, deşi poate va fi greu e crezut, că sunt astăzi omul care am ajuns să fiu datorită dragostei necondiţionate pe care am purtat-o celor care, dintr-un motiv sau altul, şi-au găsit un loc în inima mea.

Daca iubirea pentru tine depaseste iubirea ce o poti oferi celorlalti...atunci dam in patologic..exact ceea ce am spus "narcisism".

Pana si biblia propavaduieste " sa iti iubesti aproapele ca pe tine insuti"...subliniind subtil ca nu poti iubi pe ceilalti daca nu te iubesti pe tine.

Si, daca stai si analizezi....daca nu ai...de unde sa dai?????...asta inseamna ca daca experimentam iubirea pe propria noastra fiinta ...atunci stim ce putem oferi, cat putem oferi...si asta este valabil pentru toate fiintele umane....deci ,in contarpartida...stim si ce sa primim!

Spui ca este un rau necesar...ce poate fi rau in iubire? in iubirea sanatoasa? fara ea..nu ar exista
toata ploaia de sentimente care ne da valoare...stima ,respect, grija, instinct de conservare...fara iubirea fata de noi, ca fiinte, am dispare !

Mai spui...ca iubirea fata de sine trebuie folosita ca o modalitate de a castiga dragostea celorlalti...si ,dupa , gata iubirea de sine....pur si simplu o transferam celuilalt....Este o utopie....sa ne iubim doar cand nu gasim pe cine sa iubim....si practic ...sa incetam a ne iubi in momentele cand gasim ceva "convenabil" de iubirea noastra.


Gandesti la singular....dar iubirea de sine este "totul" tuturor fiintelor....ceea ce tu simti...simt si ceilalti....ceea ce tu oferi....ofera si ceilalti....ceea ce inseamna, ca noi, ca oameni...ne transferam unul celuilalt iubirea ...si nu pierdem nimic !