Dupa o buna perioada, m-am imbolnavit de litiaza biliara. Crize tot mai dese de fiere, dureri mari, stari de voma, de lesin, ameteli puternice ma impiedicau sa tin pasul cu veriosoara mea. Si ma trezeam ca mergeam in urma ei cu zeci de metri, asta dupa ce imi primeam speech-ul nemeritat din partea ei, o lua inainte si ma lasa singura . Incepuse sa-mi spuna ca ceea ce am eu este un adevarat handicap, ca nu voi putea niciodata sa tin pasul cu lumea, nu voi putea face excursii, nu va sta nimeni dupa mine.
Ma simtea rau fizic dar mai ales psihic. Parca nu era verisoara mea. Cuvintele ei erau ca un pumnal pentru sufletul meu. Nu-mi venea sa cred ce este in stare sa spuna. Ma durea ficare vorba spusa aiurea. Nu mai puteam fi cal de curse, nu mai putea tine pasul cu ea.
Devenise rautacioasa, distanta, avea un aer de superioritate ce m-a pus pe ganduri.
Dupa cateva luni de dureri si strai oribile, m-am prezentat la medic si m-a programat pentru operatie. Minunea s-a intamplat si dupa 2 spatamani de convalescenta eram ca noua, nu mai aveam handicap
Relatia cu ea s-a racit in totalitate, prietenia s-a dus apa sambetei,...nu am putut-o ierta. Si azi , la un an de la racirea relatie de prietenie ma gandesc daca nu cumva am fost prea radicala. Mama imi tot spune adesea ca ar fi trebuit sa trec cu vederea, pentru ca ma plimbam mult, vedea locuri speciale, manacm lucruri deosebite, rafinate pe care si le permite doar un om bogat.
Nu! Nu am putut, am trecut peste toate aceste binecuvantari. Nu mai contau, vroiam sa ma desprind de rau. Sa nu mai am de a face cu un om ce nu cunoaste mila, compasiune, bunatate. Poate ca altii ar fi sters cu buretele, eu insa momentan nu pot. Mi-ar placea sa stiu ce ati fi facut in locul meu. Am procedat mult prea radical? Ar fi trebui sa las de mine si sa continuam relatia sau sa incep sa trag eu de ea. Am simtit si din partea ei o raceala urata . Acesta fiind un al doilea motiv pentru care m-am retras. Voi ce ati fi facut in locul meu??