Relatia pe care o am de aproape trei ani cu un barbat ce continua sa ma fascineze si sa ma tina in panza lui de paianjen este pe cale sa sufere o transformare fundamentala din momentul in care el mi-a marturisit ca nu doreste sa se implice mai mult, ca vede legatura dintre noi ca pe o poveste ce va continua atata timp cat vom fi fericiti si ca nici prin cap nu-i trece sa se casatoreasca, oricat de bine ne-am simti impreuna.

Discursul lui m-a surprins in mod neplacut si mi-a deschis ochii asupra unui aspect asupra caruia nu am reflectat pana acum si anume cat de fragile pot fi relatiile dintre barbati si femei atunci cand fiecare traieste convins ca celalat ii impartaseste proiectele de viitor si in realitate lucrurile nu stau tocmai astfel.

In acelasi timp, subiectul se demonstraza a avea mult mai multe implicatii decat s-ar banui la o prima vedere, intrucat amandoi suntem trecuti de 30 de ani si altii, la varsta noastra au deja copiiasadar eu voi putea fi oare mama, avand un copil cu acest barbat? E o decizie importanta, care trebuie luata desigur in doi, doar ca dupa ultima noastra discutie nici nu stiu cum as putea sa deschid un asemenea subiect delicat.

Ma gandesc ca daca totul se situeaza pentru el intr-un cadru de provizorat, atunci nici nu mai poate fi vorba despre a avea copii si asta ma impinge sa cred ca de fapt el nu ma iubeste cu adevarat, ci este multumit doar de confortul pe care relatia noastra in sine i-l asigura, denumind aceasta stare de letargie drept fericire doar pentru a gasi resurse sa continue pe acest drum.

In ceea ce ma priveste, am fost convinsa in tot acest timp ca relatia noastra evolueaza in sensul absolut normal catre o casnicie, catre o familie adevarata, in care sa dam viata primului nostru vlastar si sa devenim doi parinti buni si afectuosi, capabili sa mentina armonia si echilibrul intr-o casa numai a noastra, un cuib al emotiilor si al implinirilor noastre comune.

Ideea ca avem de fapt o legatura provizorie ma scoate din minti si singurul lucru care ma framanta in ultima perioada este ca nu vreau sa raman singura, nu vreau sa ma gandesc ca povestea noastra se va sfarsi la un moment dat si fiecare din noi va trebui sa apuce pe un alt drum. Oare mai are sens sa incerc sa discut cu el despre asta, sau n-as face decat sa agravez si mai mult lucrurile?